Tandemul inflație-creștere economică a făcut și continuă să
facă obiectul unor dezbateri deseori contradictorii. Subsumând roadele
cercetărilor, se profilează ideea conform căreia rezultatul
interacțiunii dintre inflație și creștere economică nu este întotdeauna
facil de prezis; dincolo de această opinie unanim acceptată se
conturează altele două antinomice: mulți economiști au admis că, în
majoritatea cazurilor, economiile tind să crească într-un ritm mai rapid
atunci când sunt însoțite de un nivel moderat de inflație; la polul
opus se conturează ideea că inflația (din cauza) subminează creșterea
economică, încetinind-o sau chiar stopând-o. Rezultatele contradictorii
ale cercetării asociate a inflației și creșterii economice au impus
lărgirea sferei de analiză, astfel încât să includă cât mai multe
variabile cu impact asupra mediului macroeconomic. Așa se face că,
alături de alte variabile controlate prin politica fiscală, bugetară sau
comercială, s-a impus cercetarea binomului anterior enunțat în
contextul crizelor, admițându-se că într-un astfel de context
fragilitatea monetară crește.
În Europa, în prezent, paleta
cromatică a tandemului inflație-creștere economică este largă și merge
de la tonuri sumbre (cazul economiilor cu presiuni inflaționiste de mai
mică sau mai mare amploare, dar marcate de serioase dezechilibre
macroeconomice) până la tonuri deschise (cazul economiilor a căror
traiectorie denotă o revenire autentică post-criză tocmai datorită
valorificării oportunităților create prin devalorizarea monedei
proprii). Specific statelor din prima categorie este că slaba recuperare
a economiilor este urmare a nivelului crescut de îndatorare (publică și
privată), carențelor în funcționarea sistemului bancar care au alterat
echilibrul monetar, ratei reale de schimb ridicate, nivelului ridicat al
șomajului etc.
Judecând prin prisma interdependențelor dintre
inflație și creștere economică, reiese că situațiile capătă conotații
diferite, după cum fiecare țară dispune de autonomie totală sau parțială
asupra politicii monetare. De exemplu, pentru țările din Zona Euro s-a
admis că o piedică în calea relansării ar fi inflația care, fiind
menținută la un nivel foarte scăzut, face ca amortizarea datoriilor să
fie foarte dificilă. Analiștii economici apreciază că responsabilă
pentru situația creată este Banca Centrală Europeană, iar soluția ar fi
adoptarea unei politici monetare expansive.
În schimb, țările a
căror politică monetară nu este dictată de la nivel supranațional au
avut oportunitatea de a decide autonom calea și mijloacele depășirii
crizei. Dintre toate țările europene, exemplul Islandei este remarcabil.
După o perioadă de creștere economică susținută, Islanda a parcurs cea
mai nefastă perioadă din istoria sa; din cauza gravității impactului,
apreciată prin prisma efectelor economice, criza sistemului bancar
islandez a fost clasată ca fiind cea mai virulentă din istoria lumii
(luând drept criteriu de bază dimensiunea economiei). Cu toate acestea,
evoluția economică a Islandei a reușit să se înscrie pe un trend
ascendent, stârnind invidia celorlalte state considerate motoare ale
economiei europene.
Firește, un astfel de exemplu impune o analiză
atentă apriori și aposteriori crizei. Astfel, în perioada debutului
crizei Islanda era catalogată ca fiind o țară cu o economie de tip
capitalist, dar cu un sistem de asistență socială complex și generos.
Comparativ cu celelalte țări nordice (Danemarca, Norvegia, Suedia), deși
în mărime absolută s-a menținut în inferioritate, produsul intern brut
al Islandei a avut o dinamică mai bună (la nivelul anului 2007
modificarea anuală a PIB-ului fiind de 4,9%, față de 3,5% în Norvegia,
2,6% în Suedia și 1,8% în Danemarca). Datorită poziției geoeconomice,
Islanda a dezvoltat un comerț intra-industrial și de tranzit, a protejat
agricultura și a stimulat exportul de bunuri cu valoare adăugată mare
(trecând de la statutul de economie dependentă de exportul de pește la o
economie bazată pe o înaltă tehnologie și diversitate, sectoarele
dominante fiind: producția de software, producția și distribuția de
produse farmaceutice, producția de echipamente medicale, cercetarea și
dezvoltarea de biotehnologii, industria telecom și high-tech).
Exploatarea tuturor resurselor (inclusiv a resursei energetice bio, geo
și hidro) a dus la creșterea potențialului economic; reformele fiscale,
structurale și de comerț exterior au întărit capacitatea agenților
economici de a intra pe noi piețe europene/mondiale.
Reticentă
față de aderarea la Uniunea Europeană (din cauza riscului de a pierde
controlul asupra resurselor de pește ca urmare a politicii comune),
Islanda nu a neglijat cooperarea economică internațională (fiind membră
A.E.L.S., respectiv S.E.E.).
Sistemul
bancar a avut ca strategie de bază canalizarea creditului în economie
la costuri avantajoase. Însă, neglijarea aspectelor de rating și lipsa
unui sistem de reguli stabil și bine structurat, dar și avântarea
într-un mix de practici riscante au antrenat o puternică criză de
lichidități; pentru redresarea situației s-a adoptat soluția creșterii
ratei dobânzii la depozitele personale, atrăgând foarte mulți deponenți
străini (în special britanici și olandezi). Finanțându-și expansiunea
prin credite interbancare și prin depozite de capital străin, sectorul
bancar a devenit și mai vulnerabil; ca urmare a arbitrajului neacoperit
al dobânzilor s-a ajuns și la supraevaluarea monedei naționale (la
începutul anului 2007 coroana islandeză fiind declarată cea mai
supraevaluată monedă din lume).
La doar trei săptămâni după
intrarea în faliment a gigantului bancar Lehman Brothers, trei mari
bănci islandeze au fost naționalizate (datoriile private devenind parte a
datoriei publice). Prin decizie guvernamentală, costurile eșecului
sistemului bancar au fost transferate asupra investitorilor (protejând
populația). Totodată, s-a aprobat o politică de depreciere controlată a
coroanei concomitent cu o politică de protejare a beneficiilor sociale
(astfel încât acestea din urmă să nu fie afectate de măsurile de
austeritate).
Următorii pași au fost: a) consolidarea cursului
monedei naționale (care, lăsată necontrolată, ar fi dus la
hiperinflație) și b) prevenirea falimentului unui segment mare de agenți
economici (consecință a practicii de indexare a creditelor în funcție
de inflație).
Nefiind membră UE, Islanda s-a orientat către marii
finanțatori externi. În căutare de proiecte (acuzat chiar de lipsă de
legitimitate), FMI a valorificat ocazia de a-și demonstra utilitatea pe
plan economic și național. În calitate de creditor, proiectul FMI s-a
centrat pe: a) consolidarea fiscală pe termen mediu (prin adoptarea
măsurilor de austeritate); b) dezvoltarea unui sistem de bănci fiabil;
c) controlul capitalului și a valorii monedei pentru a putea desfășura
legături financiare normale cu restul țărilor.
Transformările
rapide la nivel politic (guvernul islandez de centru-dreapta a
demisionat ca urmare a crizei, lăsând loc unei coaliții cu viziuni
politice de stânga) au fost benefice deoarece noul guvern a negociat cu
FMI și a câștigat următoarele avantaje: a) neaplicarea planului fiscal
în primul an de program și b) implementarea progresivă a deciziei de
reducere a cheltuielilor bugetare și de creștere a taxelor. Scopul vizat
al acestor negocieri a fost clar: a) asigurarea că mecanismele automate
de stabilizare vor funcționa la capacitate maximă și b) asigurarea că
pentru familiile cu venituri mici și mijlocii șocul va fi atenuat
(suportarea directă fiind atribuită segmentului cu venituri mari –
segment ce reprezintă 10% din totalul populației).
În al doilea an
al programului de finanțare FMI, pentru a limita efectele austerității,
s-au intensificat măsurile sociale (salarii mai mari pentru
funcționarii publici, conlucrarea cu sistemul bancar pentru amnistierea
datoriilor gospodăriilor și corporațiilor până la procentul de 13% din
PIB, acordarea de burse pentru reluarea studiilor etc.). Măsurile s-au
bazat pe un mixaj între reducerea cheltuielilor și creșterea veniturilor
(prin creșterea fiscalității pentru anumite grupuri cu venituri mari,
precum proprietarii de pescării). Totodată, resursele strategice au
fost declarate resurse publice astfel încât, pe termen lung, să se
asigure o bază pentru sustenabilitatea financiar-bugetară. Deciziile
guvernamentale adoptate s-au bucurat de o susținere populară masivă.
Ca
efect al deprecierii coroanei (supusă unei devalorizări de aproape
50%), veniturile populației au scăzut, dar scăderea a fost proporțională
cu dimensiunea venitului.
Ca urmare a implementării măsurilor
anterior enunțate (naționalizarea băncilor, controlul capitalului,
reconstruirea unui nou sistem bancar, limitarea efectelor măsurilor de
austeritate), Islanda a fost menajată de efectele crizei europene a
datoriei publice din anul 2010. Conform datelor oficiale (afișate pe
site-ul http://www.statice.is/), în anul 2011 creșterea anuală a
produsului intern brut a fost de 2,7%; în anul următor a fost de doar
1,5%, dar în anul 2013 a ajuns la 3,3%. Și acestea în contextul în care
rata inflației mai mare de șase procente în anul 2012 a ajuns, în
prezent, la doar 2,4%.
După trei ani de creștere economică (2011,
2012, 2013), prin experiența sa, Islanda a adus dovezi în sprijinul
ideii conform căreia deprecierea controlată a monedei (comparativ cu
monedele de referință internațională) poate susține creșterea economică.
Aceasta deoarece o monedă națională devalorizată favorizează creșterea
exporturilor, iar importurile sunt percepute ca fiind mai scumpe;
astfel, consumatorii sunt ghidați către producția/piața autohtonă a
căror competitivitate este asigurată prin preț. Stimulând consumul de
bunuri/servicii autohtone se construiește fundamentul unei dezvoltări
reale și solide a industriei proprii. Propagarea efectelor benefice nu
se oprește aici; ca urmare a dezvoltării economiei, respectiv, reducerii
șomajului, se creează premise pentru creșterea masei impozabile
(bunuri, venituri, tranzacții), ceea ce se traduce printr-o creștere a
veniturilor publice.
* * *
Cazul
Islandei nu trebuie văzut ca un model standard de redresare economică
deoarece nicio țară nu se poate afla în circumstanțe identice care să
impună aceleași manevre. Multitudinea factorilor ce acționează asupra
creșterii economice individualizează fiecare țară în parte. Esențiale
din acest punct de vedere sunt: a) gradul de independență a politicilor
naționale macroeconomice (în special a politicii monetare); b) măsura în
care țările sunt dependente de importuri; c) voința politică (în sensul
atingerii intereselor generale și nu a celor particulare); d)
capacitatea de armonizare a obiectivelor asumate etc. (de exemplu,
obiectivul țintirii ratei inflației trebuie acceptat numai în contextul
asocierii cu un nivel minim de creștere economică).
Radu Golban
rgolban@bluewin.ch